Ceva de ramas bun
Orice sfarsit e un nou inceput!
Detasarea de un loc in care ai petrecut foarte mult timp,
cam 10 ani, este uneori cel mai bun lucru
care ti se poate intampla, e singura modalitate in care iti poti permite
sa emiti concluzii, sa pui etichete si sa inchizi capitole care nu mai fac
parte din prezentul tau.
Este si momentul in care realizezi cat timp ai pierdut
incercand sa te convingi singura ca ai nevoie de job-ul ala, ca nu stii
altceva, ca tu nu poti mai mult.
Ghici ce?! Totul este in imaginatia ta! Acolo, este o alta
lume care asteapta sa faci parte din ea.
"Nu stiu sa fac altceva! Eu nu stiu sa fac nimic! Nu stiu ce vreau sa fac!” Si tocmai acest nu stiu este atuul tau! Pentru ca in felul asta ai ocazia sa experimentezi, sa incerci, sa vezi ce iti place!
Nu spun ca e usor sa faci pasul, dar la fel este si sa
stai pe marginea abisului si sa te intrebi cum e dincolo, sa te incarci de
frustrari si nemultumiri.
Tocmai aceasta detasare te face sa pui sub lupa lucrurile
care pana acum ti se pareau firesti. Zona de confort, aceasta capcana in care
cadem cu totii si negam cu vehementa asta, nu este altceva decat
piedica pe care ne-o punem siguri in calea evolutiei.
Mereu vrem mai mult,
o functie mai buna, mai multi bani,
altceva, sau poate vrem sa ne simtim respectati, apreciati, vrem sa ni se arate
ca pentru cineva munca noastra conteaza, indiferent care e aceea, fie ca esti
director sau un simplu operator.
Avem nevoie de validare, de gadilarea orgoliului, avem
nevoie sa simtim si sa ne simti bine cu noi si cu ceea ce facem, indiferent de
domeniu. Avem nevoie de comunicare, de respect, de toate acele elemente care
fac ca munca in echipa sa devina munca in familie. Si atunci cand nu avem macar
o parte din toate acestea, e momentul sa tragem linie.
Nu sunt cuvinte mari, din perspectiva mea de acum,
din unghiul asta de detasare aproape completa. Desigur, este doar experienta
mea, si nu este general valabila. Spun detasarea aproape completa pentru ca desi
ma simt foarte departe de acel spatiu, oamenii, colegii sunt foarte aproape.
La birou ca si acasa ai parte de un mix de temperamente, de oameni care mai
de care mai diferiti, cu probleme si asteptari diferite. Ca in familie, ne
certam dar pana la urma gasim o solutie!(Nu-i asa, Rodi?)
Detasarea de un loc,
nu inseamna detasarea de oameni! Dimpotriva, te face cumva sa-i vezi mai bine,
sa realizezi ca au fost momente ca te-ai comportat stupid, ca ai ratat sanse de
a-i cunoaste pe unii mai bine, ca tu ai pierdut de fiecare data cand ai ales sa
nu te implici.
Cand stai foarte mult
intr-un loc, ai ocazia sa fi observator in spectacolul-viata al celorlalti.
Poti sa-i observi, sa-i analizezi, sa-i judeci si sa-i condamni, poti sa te
bucuri tacit pentru reusite lor si poti sa te inspiri din realizarile lor, din
curajul si din visele lor.
Eu am avut norocul sa cunosc oameni minunati care mi-au
devenit si prieteni si poate ca tocmai de aceea acum e atat de greu sa vorbesc despre ei.
In 10 ani, am avut multi colegi, unii au venit si au plecat
fara sa lase vreo urma in viata mea, altii m-au inspirata cu perseverenta si
determinarea lor de a-si depasi limitele,
altii cu sensibilitatea si bunatatea.
Au fost momente in care
m-am simt minunat acolo, cand a fost ziua cuiva, de Secret Santa, de
fiecare data cand am avut un proiect special si toti au fost acolo fara
exceptie, zi si noapte sau cand unuia dintre noi i se intampla ceva special.
Sunt oameni care m-au facut sa rad in cele mai urate zile
din viata mea, oameni care mi-au intins mana fara ca macar sa ma cunoasca. Au
fost si oameni care nu mi-au placut si cu care nu am reusit sa comunic, insa pe
acestia i-am uitat.
Am primit multe lectii in toti acesti ani, am adunat
amintiri si multa experienta. Experienta de viata, nu profesionala, cu toate ca
poate la un moment dat imi vor fi de folos toate informatiile adunate acolo.
O data cu timpul s-au schimbat lucrurile iar oamenii s-au
schimbat si ei, din pacate nu in bine. Am asistat la atatea plecari incat la un
moment dat am simt ca toate proiectele mele sunt sortite esecului. M-am simtit
o ratata, asta e cuvantul! Dar m-am regrupat de fiecare data si mi-am spus ca
visele mari cer sacrificii la fel de mari!
Am invatat ca niciodata o comparatie
nu o sa faca bine, dimpotriva!
Acum m-a despartit de o mana de oameni incredibili! Fiecare
special in felul lui. Un fel de puzzle in care ma simteam atat de bine!
Dragilor, va multumesc pentru tot! Va multumesc ca ati lasat
vrajitoarea din mine sa va streseze si sa va inebuneasca de cap. Va multumesc
ca m-ati lasat sa visez cu ochii deschisi ore intregi cand stiu ca va doreati
sa tac, ca i-ati permis copilului rasfatat din mine „sa iti planga de mila si
sa se vaicareasca prosteste cu nevoile sale speciale”. Va multumesc ca
mi-ati permis sa fiu eu!
Cu drag,
A voastra vrajitoare!:)
PS : Dream big, keep it simple!;)
Post a Comment