Te las in trecut

     Asa functionez eu!!! Mi-e dor de tine, teribil de dor si uneori trag vinovata cu ochiul la pozele tale doar, doar, asa am sa-mi incarc sufletul cu tine si nu o sa-mi mai lipsesti niciodata.
Ma uit pe furis de parca cineva din peretii astia goi ar iesi sa-mi faca observatie ca imi incalc propriile reguli.
Imi lipsesti in fiecare zi, uneori mai mult decat ti-ai putea imagina. M-am obisnuit si nu mai doare ca inainte, timpul a avut grija sa-mi stearga din minte cuvintele reprosurilor tale.

Acum e bine. Mai bine decat a fost vreodata pana acum. Am crezut ca sunt un om special, inzestrat cu capacitatea necesara de a diferentia trecutul de prezent, dar nu, nu sunt asa!
Chiar acum, in timp ce iti scriu, imi doresc sa nu te fi pierdut niciodata. Ma impart constant intre rational si sentimental.
Imi vine cateodata sa te sunt si sa-ti spun ca vreau sa te vad, sa-ti vorbesc despre toata tacerea asta care inca imi bantuie sufletul si ma face sa regret ca nu ti-am spus mai mult.
Poate ca  m-ai fi inteles, poate ca ca m-ai fi lasat sa cred in continuare ca tu esti piesa mea lipsa dintr-o alta viata, poate...

Dar poate ca nu intamplator am ajuns acum, aici prada gandurilor. Poate ca de asta aveam nevoie sa inteleg ca oamenii ca si lucrurile pe care le adunam, vin si pleaca din viata noastra atunci cand nu mai au loc.
 Uneori stau mai mult, luni, ani. Alteori trec in fuga prin viata noastra, atat cat sa le sesizezi prezenta.
Detasarea de oameni, amintiri sentimente, lucruri materiale de care ne agatam uneori cu disperare, este lectia de care aveam nevoie pentru a fi omul care sunt azi.

M-am eliberat de amintiri si am lasat trecutul acolo unde-i e locul. Inca ma lupt sa te las si pe tine in urma, dar stiu ca incet, cu fiecare pas, sunt mai departe de tine.