Omul cazut in cap de pe luna si filozofia existentei

Pamantul e patrat!! Ba nu, nu e! E o sfera?!! Hm.. nu, nu chiar, din unghiul asta pare in colturi  cu o coada lunga ca de autostrada.

Daca privesc stand drept mi se pare ca ca e cu josul in sus. Daca stau cu capul in jos mi se pare ca e cu Amazonul  in cap. Daca ma intind parca totul vine peste mine. Nu  stiu cum sa stau!!!

As sta cu talpile pe un nor dar toti fug mancand aerul. Sa fie de la picioarele mele?!  Ce prost esti! Normal  ca nu. in urma ii alearga un fulger suparat. Pare cam nemancat, oare el de unde vine?

I-as propune sa cinam impreuna. Sa ne povestim unul altuia vietile  si sa devenim cineva unul pentru celalalt, macar pentru un timp.

Nu simti singuratatea decat atunci cand ai intalnit pe cineva, indiferent cine ar fi el.  Nu toti primim darul singuratatii dar toti ni-l dorim la un moment dat. Am auzit ca atunci cand centrul fiintei tale se ghemuieste  de durere, simti cu adevarat singuratatea si, ca de fapt, nu ar fi asa cum se spune. 

Nu e rau, nu e nici bine, e doar solitudine sau mai bine spus o izolare printre brate egoiste intinse insistent catre tine cand tu nu ai cerut nimic.

O cina la lumina stelelor cu un fulger anemic, un pahar de vise imparti in doua jumatati si un pumn de pulbere aurie stransa in graba inainte  de aruncare. Atat si nimic mai mult.

Cand te arunci de pe luna cu capul inainte, nu te gandesti si la posibilitatea unei aterizari fortate in cap. Ca doar nu e gravitatia atat de nebuna incat sa te ajute tragandu-te de picioare!!!

Impactul cu lumea ti-a fracturat vreo doua coaste primordiale si un organ intern din emisfera de stare latenta. Nu le foloseai  oricum dar era bine sa fie acolo in caz de alte situatii neprevazute.

Nici degetele de la piciorul stang nu arata prea bine dar se rezolva cu o holograma inghetata.

E liniste pe pamant asa cum cum era si pe Luna. Miroase a sulf, a iarba taiata si a pamant umed.

As vrea sa ma ridic si sa fulg, asa ma indeamna impulsul din plexul solar. Dar unde? In spate am o panta abrupta ce duce spre stanci parasite ranite de valuri, in fata un drum pietruit pierdut printre ierburi inalte si muschi, de o parte si alta nisipuri si dealuri iar deasupra un cer.

Pana la urma poate e mai bine sa raman asa cum sunt inca o vreme. Si daca ma plictisesc, ma catar inapoi pe Luna.

sursa foto:aici