Ce simte un adult cu traume...

  Sunt momente cand toate acele scene pe care credeai ca le-ai uitat, ca le-ai ingropat in bezna trecutului revin mai puternice si mai vii decat au fost vreodata.

Cand cresti intr-o familie in care alcoolul si bataia sunt prietene bune, e imposibil sa nu ajungi un adult defect.

Asa ma simt eu uneori, o femei defecta care fuge de conflicte, certuri, care la un moment dat s-ar putea transforma in violenta verbala sau fizica.

Pentru cei care au avut o copilarie fara asa ceva e imposibil de inteles ceea ce traim noi, astia mai putin norocosi.

Ai putea crede ca o data cu varsta treci peste traume, treci peste groaza si frica unui scandal in miez de noapte, care pana la urma se incheie cu  o mama batuta bine si pe jumatate lesinata.

Maine o sa fie mai bine, o sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic. Mergem la scola, la munca si ne prefaceam ca totul e normal. De fiecare data la fel, de zeci de ori, uneori mai rau, alte ori mai usor, tipete, lovituri, frica ca poate de data asta chiar o s-o omoare asa cum o ameninta adesea.

Ani la rand pana cand esti suficient de mare incat sa fugi si sa nu te mai intorci niciodata. Asta e o iluzie, iei totul cu tine.

Somnul este un aliat de nadejde in situatiile de genul asta, daca reusesti sa-l faci sa adoarma, sunteti salvate, cel putin pentru cateva ore. Inima de purice cand stai cu capul sub patura si asculti sa vezi daca el a adormit sunt lucruri care raman in fiinta ta pentru totdeauna.

Te tii tare si nu lasi sa se vada ca esti speriata. Tu esti puternica! O sa treaca! Pe masura ce trec orele stii ca  dimineata vine cu o  noua speranta.

Nu, imaginile astea nu trec, oricat de mare ai fi. Raman acolo si pun stapanire pe tine atunci cand te astepti mai putin.

Sa ai un copil speriat care traieste in interiorul tau, nu este tocmai ceea ce ti-ai putea dori ca adult.

E normal sa te certi, sa ai discutii mai aprinse! Da, poate e normal dar eu nu pot sa vad asta fara sa  trec totul prin filtrele traumelor mele.

Ai impresia ca poti sa ierti, sa uiti, sa lasi totul in urma. Sa spui „Stop, tu nu mai ai nici o putere asupra mea.” Dar nu-i asa deloc. Cand simti acea frica care iti paralizeaza fiecare muschi din corp, cand nu stii unde sa te ascunzi si iti gasesti un colt si sa te faci mica, mica in speranta ca totul o sa treaca, atunci nu poti sa faci nimic.

Tu, copil si adult sunteti prizonierii groazei.

Cand simti ca pieptul ti se transforma intr-o cusca stramta care se strange in jurul plamanilor si strange, strange din ce in ce mai tare pana cand nu mai poti sa respiri, atunci nu mai exista nimic decat frica.

E greu de inteles, asa-i? Poti  sa asociezi asta cu o multime de frici dar te asigur ca nu-i asa.

Nu am luat niciodata bataie, nici macar o palma. Mama era singura tinta a furiei tatalui meu.  

Se intampla  uneori ca o banala cearta sa declanseze toata aceasta avalansa de emotii si amintiri pe  care este imposibil sa o stapanesc.

O avalansa de 2 minute carea ma sleieste de energie si ma arunca intr-o zona in care nu ai vrea sa ajunga nimeni.

sursa foto: aici