Sa ne spunem adevarul, sau mai bine sa zambim fals?
In functie de persoana, siuatie, interes ne punem cate un chip la care, bineinteles, atasam si un caracter pe masura.
Traiesc dezamagirea unei descoperiri triste si mi se pare ca unele persoane se incapataneaza in a ne jigni inteligenta. E cu atat mai dureros cand vine din partea unei persoane apropiate.
De ce trebuie sa fim cine nu suntem doar pentru a crea o imagine falsa? De ce atatea zambete si munca pentru nimic? De ce atata falsitate imbracata frumos? Cui ii face bine un zambet in fata si o injuratura pe la spate?
Traiesc dezamagirea unei descoperiri triste si mi se pare ca unele persoane se incapataneaza in a ne jigni inteligenta. E cu atat mai dureros cand vine din partea unei persoane apropiate.
Am bizara senzatie ca a spune cuiva( membru al familiei sau prieten) ceea ce gandesti este motiv de suparare si atunci e mai bine sa nu spui nimic,dar.. momente de tensiune, gesturi mici care se aduna de-a lungul timpului, ticuri a caror menire este de fapt un manifest al nemutumirilor pe care lipsa de curaj le impiedica sa devina verbale, isi fac simtita prezenta mai acut decat orice portavoce.
Si ma intreb de ce? De ce asa? Daca avem ceva sa ne spunem, de ce nu o facem privindu-ne in ochi?
Sa lasi de la tine, sa tolerezi, sa inchizi ochii, sa nu spui nimic din respect, asta e o lectie proasta!!!
Si ma intreb, daca e vorba de respect, atunci nu ar fi mai bine sa vorbim deschis, sa ne spunem ce credem, ce simtim, ce ne deranjeaza, in loc sa ne prefacem?
De cand suntem atat de prefacuti? De ce ne ascundem dupa masti zambitoare cand simtim contrariul?
De unde atata teama de a spus adevarul in fata?
Am devenit cu totii niste papusi delicate, incapabile sa spuna ce gandesc?
Stiu ca uneori adevarul e neplacut si chiar dureros,dar prefer oricand asta in locul unui zambet fals!
Cineva spunea ca fiecare experienta este o lectie din care trebuie sa invatam ceva. Poate ca si din asta e ceva de invatat, nu?
Post a Comment