De ce am ras - povestea unui jurnalist de rezerva.

 Plangi, n-auzi!!! urla cat putea de tare in timp ce-mi apasa cu putere teava pistolului in tampla. Era nervos simteam asta din tremurul mainii pe patul armei. Parea ca incet, incet oboseala incepe sa-i cuprinda fiecare muschi care pana atunci fusese incordat de la atata adrenalina. Numeroasele ore petrecute alaturi de mine incercand sa afle ceva ce eu nu stiam il transformau din barbat puternic si sigur pe el intr-un las disperat sa auda cu orice pret  adevarul pe care si-l dorea. Acum avea hainele sifonate, patate din loc in loc cu sangele meu.

Rosu si kaki  se transformau intr-un verde inchis. Ii simteam transpiratia de pe frunte de fiecare data cand se apropia de mine pentru o noua serie de injuraturi. Nu mai simteam legatura de sfori din jurul incheieturilor. Imi era tot una daca erau sau nu acolo, nici ochiul stang nu ma mai deranja, se umflase intr-atat incat simteam ca in locul lui am un balon. Nu ma durea doar simteam o jena constanta. Lumina de la becul de deasupra mea era acum mai slaba. Dintr-un colt al incaperii vedeam cum se ridica rand pe rand razele albe a ceea ce am presupus ca e un rasarit.

Trecuse inca o zi. Mi-am zambit in sine la gandul ca am reusit sa supravietuiesc o noua zi. Nu ma gandeam la ce va urma, probabil ca ritualul avea sa fie continuat cu un alt interogatoriu. Aceleasi intrebari, lovituri si apa rece care sa ma trezeasca.

 Dupa primele ore de tortura invatasem ca apa rece vine ca o binecuvantare peste un  corp zdrobit. Era prima oara cand ma vedeam in afara corpului meu.  Un mecanism simpul care e in starea sa functioneze si singur.

Cum ajunsem aici? Printr-o coincidenta nefericita. Jurnalist de rezerva.
Ce ironie ca in acelasi moment cea care ar fi trebuit sa fie in locul meu acum era pe undeva pe o plaja, savura un cocktail si se bucura de soare1
Gandurile veneau in siruri nesfarsite fara vreo legatura intre ele. Fragmente din copilarie cu imagini banale dintr-o seara cu iubitul sau senzatii ca soarele e prea puternic pe piele mea cu frigul dintr-o vacanta la ski. Toate amestecate fara o logica. Ma sprijineam cu jumatate de umar de spatarul scaunului de lemn pe care ma aruncasera si priveam intr-un colt al  camerei gri. Ii auzeam cum se sosotesc, probabil ca vorbeau de mine. Facusem pe mine cu ceva ore in urma  si in loc sa ma jenez m-am bucurat ca asta o sa le faca misiunea mai grea. Miros de urina, fecale si o caldura care crestea cu fiecare ora.

 In partea opusa a camerei s-a auzit dintr-o data usa trantindu-se de perete. Era de metal, mi-am dat seama din zgomotul puternic pe care l-a facut la contacul cu peretele de beton. Ecoul s-a auzit inca cateva secunde dupa ce unul dintre barbati  a impins-o la loc.
I-am auzit apoi cum radeau in hohote. Am ridicat prvirea in directia lor. Se uitau pe un telefon la un film. Era ceva in engleza.

Ma ignorau complet ca si cum nu as fi fost mai mult decat un scaun cu suflet. Ce stiau ei de suflet sau de spirit? Pe ei nu-i interesa altceva decat un adevar. Poate ca le-as fi spus ceea ce voiau sa stie daca eram cine pretindeau ei ca sunt. Dar spre nefericirea lor si dezamgirea mea nu eram. Am vrut sa le  spun cat sunt de prosti dar ce rost avea sa-mi irosesc si putina energie pe care o mai aveam. Nu m-ar fi ascultat, oricum.
Vorbeau intr-o engleza rudimentara si probabil ca intelegeau prea putin din tot ceea ce le spuneam  eu.
I-am intrebat la un moment dat daca vor sa le desenez, nu cred ca au inteles gluma. Poate mai bine asa, altfel imi mai luam cativa pumni in stomac. Ei nu stiu sa faca diferenta dintre femeie si barbat. In pestera in care fusesera spalati pe creier ii invatasera ca spionii  sunt toti la fel. Prin urmare metodele de tortura era pentru toti aceleasi.

La un moment dat, gandurile mi-au fost intrerupte de vocea groasa a celui care s-a prezentat ca fiind comandantul suprem. El se ocupase de tortura pana acum. Avea un brat puternic si un pumn pe masura. Mi-a ridicat barbia cu un deget cu intentia de a-l privi. Ma privea fix, cu ura si dispret ca si cum as fi fost cel mai mare dusman al lui.

-Tu nu esti femeie, esti o bestie!!! Chiar nu vrei sa intelegi ca viata ta s-a terminat ieri?!!mi-a spus dupa cateva clipe in care nu a facut altceva decat sa ma priveasca fara sa clipeasca. Ochii negrii si sprancenele stufoase ii aspreau si mai mult trasaturile. Dar pe mine nu ma mai impresiona. Nu ma gandeam ca in cele din urma ma va omori. Nu ma gadeam nici la sansele de a supravietui. Creierul meu se invartea in gol, fara vreo urma de speranta sau de teama pentru ceea ce avea sa urmeze.
-Iar tu nu esti decat un prost care o sa moara decapitat pe undeva prin pustietatea asta!!!i-am spus grabita inainte sa ma loveasca.
Stiam ca urmeaza un nou interogatoriu. Devenise un fel de ritual banal acest schimb de priviri inainte de cocktailul de lovituri si intrebari.
Dupa ultima intrebarea la care am raspun asa cu facusem la toate celelalte,  am cazut lesinata. Apoi nu am simti decat apa rece si talpa zimtata a unui bocanc greu care imi apasa pieptul cu intentia clara  de a ma strivi ca pe un gandac.

M-am lasat prada dureri si am cedat. In minte imaginile continuam sa alerge fara sens. Se dadea o lupta si nimeni nu voia sa renunte. Dupa furtuna s-a instalat si linistea, o liniste profunda in care nu auzeam decat cum inima imi bate incet si ritmic. Urmaream cum fiecare bataie se succeda alteia, acelasi ritm, acelasi sunet.
Ma gandeam ca asta simt toti oamenii inainte sa moara. Am ras cu utimele puteri la ideea ca in loc sa regret ma bucuram ca sunt acolo.
Nu am plans si nu am implorat. Poate ca asta i-a infuriat cel mai mult. E o satisfactie stupida pe care am simtit nevoia sa mi-o ofer in conditiile date.
Inca simteam cum ma lovesc in coaste si in stomac dar nu schitam nimic. Nu mai durea asa tare. Ma gandeam ca in curand avea sa se termine. Si asa a si fost. Cand au obosit de la atatea lovituri, m-au lasat.
Interogatoriul se terminase. Ei injurau, eu am ras.
Am ras si cand mi-am revenit in avionul care ma ducea spre spital. Am ras cu lacrimi pentru ca in 3 zile uitasem cum sa plang.
Cumva reusisem sa scap cu viata din acel infern sau poate totul este doar o farsa a mintiile mele? Dar nimic nu mai conta acum. Imi simteam trupul liber, usor ca un fulg purta de vant. Nu mai puteam sa simt sau sa controlez nimic. Eram si nu eram.