Povesteau unui femei indragostite de timp

Din cand In cand ma impiedic in timp. Nu stiu daca eu ii ies lui in cale sau el mie dar ce mai conteaza acum acest mic detaliu?  Cu cat incerc mai mult sa  descopar taina din spatele lui cu atat ma impiedic mai des.

Intr-o zi m-am impedicat atat de tare incat m-am ridicat furioasa la el si l-am zis  vreo doua-trei. El m-am privit cu un aer calm si cu o atitudine  degajata, nu a spus nimic, m-am privit in tacere si atat. Speram sa-mi spuna macar “hei” si atunci ar fi vazut el cum e sa trezesti bestia adormita dintr-o femeie,dar nu! el nu a spus nimic. Si tacerea asta cu atatea semnificatii nu a facut altceva decat sa puna sare pe o  rana deja deschisa.

Am asteptat o alta clipa in care intentionat sa ma impedic de el.De fapt am planificat accidentul, credeam ca asa  voi pune capat o data pentru totdeauna intalnirilor noastre. Si in cele dn urma s-a intamplat.M-am impiedicat, e drept nu asa cum imi imaginasem eu, si am cazut in genunchi. Fara sa ezit l-am prins de brat cu toata puterea de care eram in stare in acel moment si am ridicat privirea spre el. Am stat asa pret de cateva minute, ne-am privit indelung fara ca eu sa pot sopti ceva macar. Si ma pregatisem asa de bine pentru tot! Repetasem de atatea ori ceea ce aveam s-I spun,sigura pe mine si puternica ,fara urma de slabiciune.Si iata-ma acum cu genunchii raniti, plini de sange, tragand de mana un strain! Ce sa-I spun?!!

Ne-am intalnit de atatea ori si acum stau fata in fata cu el iar creierul meu refuza sa reactionez in vreun fel. M-am blocat in tacerea lui si am devenit si eu o muta.

Am ramas asa  o vreme , pana cand mana a inceput sa ma furnice. Ascunsi de copaci dezbracati jucam o scena dintr-o piesa de teatru: eu la picioarele lui implorand rabdare.

Am uitat tot ce aveam sa-I spun si m-am lasat in voia misterelor lui.Era placut, incomparabil cu  ceva din tot ce am  trait pana atunci. M-am gandit atunci ca probabil asa se simte  vidul si am zambit la gandul ca undeva in viitor ma voi putea bucura din belsug  de toate acestea.

Atunci I-am eliberat mana,lasand-l sa plece,sm considerat ca e sigurul mod onorabil de a iesi dintr-o situatie ca aceasta.

Sunt moment in care toate intrebarile din lume par nepotrivite si in ciuda efortului nici una nu pare sa fie mai buna decat cealalta.

Acum m-am obisnuit sa ma impiedic de el.A devenit o rutina placuta in care ma refugiez cand  restul e prea mult.

Ne impiedicam unul de altul in tacerea si ne ascundem de univers in misterele lui.