Am ales tacerea
Singuratatea e placuta. Are chip si aroma. Miroase a brad, a soare si a iarba crescuta in voie.Noaptea miroase a tacere profunda. In casa, pe terasa se simte si miroase la fel. Poate fi prieten si dusman in acelasi timp.
Probabil ca multi ar crede ca nu e semn bun daca o femei se autoexileaza in creierii muntilor, la 50 de kilometri de orice forma de civilizatie. Mai ales atunci cand e straina de tot ce inseamna munte.
Uneori pentru a merge mai departe ai nevoie sa lasi totul in urma, oameni, experiente, amintiri.
Si daca nu poti sa faci asta, detasarea temporara de ele este la fel de benefica.
Si daca nu poti sa faci asta, detasarea temporara de ele este la fel de benefica.
E trecut de 21.30,ca in fiecare seara de cand am ajuns aici, stau in scaunul meu de pe terasa si ma pierd in bezna. Aud padurea cum valseaza pe muzica vantului dar nu o vad. Aici ochii nu sunt de mare folos, trebuie sa te relaxezi si sa simti. Aici controlul este inutil. Fiecare lucru isi are propriul ritm si nu asculta de nimeni si nimic.
Am venit incarcata cu bagaje pe care vreau rand pe rand sa le desfac. Incet, fara graba,fara a lasa ceva la voia intamplarii. Sunt multe si inca nu am curajul necesar sa le scot din pungile de plastic pe care le-am inghesuit de-a lungul timpului. Sunt atat de multe incat stau presate, unul peste altul, sufocate si anemice.
Aleg sa incep cu lucrurile recente.Cele care imi dau dureri in plexul solar si imi blocheaza respiratia. Aici pare ca totul e fara folos. Nu pot sa aleg si mi se pare nedrept ca sunt nevoita sa o fac. Am in cap dialoguri si ipoteze in care as fi putut evita situatia asta. Sunt derutata iar neputina propriilor mele actiuni ma indruma spre tacere.
|E o solutie? Nu, nu este!! Cu siguranta nu este!! Dar e singura care imi pare rationala.
Nu pot reactiona cand pamantul de sub picioare aluneca. In fiecare zi ma trezesc cu un cocktail de frustrare, dezamagire si tristete. Are gust puternic si metalic.Nu il vreau, nu-mi place dar inevitabil il beau pentru ca e al meu.
Noptile de vara la munte sunt reci, am invatat asta inca din prima seara. Tot din prima seara am invatat ca aerul rece are puterea sa-ti amorteasca simturile, sa-ti linisteasca gandurile si sa-ti accentueze tristetea.
Cine ar puterea sa decida daca e drept sau nu sa traiesti ca si cum ai fi dator tuturor?Cine confirma ca nu esti o iluzie a unei entitati imaginare?Cine.....
Fara concluzii ,fara reactii , fara nimic....
Ma fac mica in scaunul meu care scartie usor sub greutatea miscarilor mele si ma pierd in tacerea noptii.
E bine asa doar ca nu e real. Pe masa din fata mea sunt ganduri care inca asteapta raspunsuri.
Aleg sa incep cu lucrurile recente.Cele care imi dau dureri in plexul solar si imi blocheaza respiratia. Aici pare ca totul e fara folos. Nu pot sa aleg si mi se pare nedrept ca sunt nevoita sa o fac. Am in cap dialoguri si ipoteze in care as fi putut evita situatia asta. Sunt derutata iar neputina propriilor mele actiuni ma indruma spre tacere.
|E o solutie? Nu, nu este!! Cu siguranta nu este!! Dar e singura care imi pare rationala.
Nu pot reactiona cand pamantul de sub picioare aluneca. In fiecare zi ma trezesc cu un cocktail de frustrare, dezamagire si tristete. Are gust puternic si metalic.Nu il vreau, nu-mi place dar inevitabil il beau pentru ca e al meu.
Noptile de vara la munte sunt reci, am invatat asta inca din prima seara. Tot din prima seara am invatat ca aerul rece are puterea sa-ti amorteasca simturile, sa-ti linisteasca gandurile si sa-ti accentueze tristetea.
Cine ar puterea sa decida daca e drept sau nu sa traiesti ca si cum ai fi dator tuturor?Cine confirma ca nu esti o iluzie a unei entitati imaginare?Cine.....
Fara concluzii ,fara reactii , fara nimic....
Ma fac mica in scaunul meu care scartie usor sub greutatea miscarilor mele si ma pierd in tacerea noptii.
E bine asa doar ca nu e real. Pe masa din fata mea sunt ganduri care inca asteapta raspunsuri.
Post a Comment