De ce si-a facut Ilinca breton?

foto credit: www.wpwide.com

       Joia e o zi buna sa te plimbi si sa cunosti oameni in Bucuresti. Pe masura ce se apropie weekend-ul devin din ce in ce mai relaxati. Cu fiecare ora care trece ii vezi cum se schimba din fiinte grabite cu priviri pierdute in ganduri  in oameni.

Pe Ilinca am intalnit-o in Cismigiu.Statea rezemata de un copac aproape de lac. Mi-a atras atentia  pentru ca parea sa fie cadrul perfect pentru o poza buna.
O silueta cu par blond –castaniu sprijinita de un copac, in spate lacul care lucea in soare, niste casti negre,  mult prea mari pentru un cap atat de mic, umbre si lumini care se jucam nonsalante printre frunze in adierea vantului, mult verde si liniste.

Nu am vrut s-o deranjez, parea ca-i e bine. Ca si cum ar fi savurat cine stie ce moment de placere unica.

Am tras de departe cateva cadre foarte bune. Cand sunt fotografiati oamenii vor sa para altceva decat ceea ce sunt. Multi isi doresc sa vada in fotografii ceea ce isi imagineaza si de fiecara data sunt dezamagiti cand imaginile nu corespund. Putini sunt cei care se bucura de ei asa cum sunt. Cei mai mult isi cauta in imagini mai intai defectele si dupa ce s-au saturat de ele vad si altceva, dar foarte putin. Am vazut atatia care si-au stricat ziua doar pentru ca o poza nu a corespuns dorintei lor!

Putin prelucrate pozele  astea ar putea fi castigatoare la urmatorul concurs de fotografie urbana,mi-am spus mandru in timp ce le analizam inca o data.

De obicei nu deranjez oamenii.Pentru mine ei nu sunt decat un subiect de cateva moment si atat.  Le fac cateva poze si merg mai departe. Sunt foarte putin cei care mi-au starnit interesul de a trece dincolo de limita unui fotograf anonim.

Azi aveam o exceptie. Vroiam sa stiu care era cauza starii ei. Curiozitatea era mai mare decat bunul simt care de obicei primeaza.

M-am indrepta catre ea si mi-am cerut scuze, i-am  spus cine sunt si ce fac. In prima faza mi-a lasat impresia ca nu ma intelege, si-a scos castile de pe cap si m-a privit intrebatoare. I-am repetat jenat cine sunt si ce fac si mi-am cerut scuze ca am deranjat-o. Am vrut sa ma intorc si sa plec dar m-a oprit.  Mi-a  intins mana si s-a prezentat: Eu sunt Ilinca, de profesie nedefinita inca. Si mi-a zambit complice.

-Buna Ilinca ,imi pare bine, i-am spus eu.

-Inteleg ca m-ai fotografiat fara sa-mi ceri acordul. Asta s-ar putea sa te coste foarte scump .mi-a spus razand. Sa stii ca de obicei  onorariul meu este destul de mare pentru o sedinta foto, nu stiu daca iti permit! Si de azi e si mai mare. Bretonul asta  nu e deloc ieftin!!!

-A daaa? Poate totusi faci o exceptie azi pentru ca ti-am facu niste fotografii foarte bune, am spus eu

-Hai sa vedem cat de bune sunt! Arata-mi!!! mi-a raspun  ea entuziasmata.

M-am asezat  pe iarba ,langa ea si i-am intins camera.

Pret de cateva secunde nici unul nu a spus nimic. Eu o priveam  cu nerabdarea elevului care isi astepta nota  la un test important in timp ce ea doar mormaia ceva din  cand in cand ,dadea din cap sau ridica suspicioasa dintr-o spranceana.  Toate astea nu eram semne bune.Aveam experienta cu astfel de gesturi. Ma asteptam  din clipa in clipa sa vad o alta fata dezamgita.

-Sunt bune, foarte bune chiar!!!! Felicitari, mi-a spus ea intr-un tarziu.

Fara sa-mi dau seama ajunsesem in pozita ghemuit cu picioarele la piept, cu bratele in jurul  lor si cu barbia pe genunchi .  Brusc parea ei conta.

Nu era o femeie iesita din comun ,ceea ce unii numesc o frumusete.Avea ochii caprui, un ten masliniu, cu pistrui aruncati discret din loc in loc pe obraji, un nas potrivit si o gura cu buze carnoase ce acopereau  niste dinti frumosi si albi. Era imbracata intr-o pereche de jeans scurti si un tricou cu dungi alb-bleumarin, in picioare purta tenesi rosii. La incheieturile mainii drepte purta multe bratari colorate, argint, perle, piele si pietre  verzi si turcoise.  Pe inelarul mainii stangi aveam un inel supradimensionat cu  piatra mare verde inchis, probabil ca un jad.  Gesticula gratioasa, intr-un mod natural ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Din castile asezate pe geanta de panza se auzea incet o voce placuta.

Am privit unul catre altul fara sa spunem ceva. Ne gandeam la acelasi lucru.

-Vrei sa asculti, m-a intrebat ea in timp  ce imi intindea castile.  Am descoperit  acum 2 zile muzica asta, e placuta.Iti da o stare , nu stiu cum sa spun!! Trebuie sa asculti!!!

M-am apropiat mai mult de ea, aproape atingandu-i piciorul. Statea unul langa altul fiecare tinand cu o mana de jumatatea lui de casti.

Am ramas asa un timp, trei sau  patru melodii. Am inchis ochii,m-am relaxat si m-am lasat in voia simturilor. O simteam alaturi cum traieste ceea ce traiesc si eu. Era un moment unic asa cum spusesem cand am privit-o prima data prin obiectivul camerei.  Intelegeam  acum ce simtea ea in acel moment.  Mai  mult, simteam la fel.

Nu indrazneam sa deschid ochii ,as fi vrut sa mai raman asa inca o zi. Dupa ultimul acord al celei de-a patra melodii, mi-am facut curaj sa ma trezesc din visare. Si ea a facut acelasi lucru.  Ne-am trezit fata in fata . Am privit-o, m-a privit si castile au cazut usor pe langa noi. I-am cuprins fata in palme si am sarutat-o usor.Intre noi muzica se auzea inca soptit. Am saruta-o si ea mi-a raspun, parea ceva firesc, asa cum se intampla intre doi indragostit aflati la inceput.

Apoi m-am rezemat de copac si ea si-a asezat capul pe pieptul meu. Nu era loc si pentru cuvinte, fiecare facea ce simtea fara teama de prejudecati.

-Joao Gilberto, muzica braziliana, mi-a  soptit in timp ce-si  strangea castile.

-Buna, foarte buna chiar!! i-am spus eu in timp ce ma indepartam.